"Opreşte-te!" mi-a poruncit o voce din jumătatea de sală aflată în întuneric, în aceeaşi clipă, sub picioarele mele s-a deschis o trapă prin care m-am prăbuşit într-un tunel vertical. Am apucat să aud în urma mea un hohot de râs, după care am continuat să cad însoţit de o muzică languroasă. Simţeam că lunecam pe ceva mucilaginos. Deodată, m-am oprit lângă un fotoliu unde dormita un bărbat de vreo cincizeci de ani, chel, cu faţa nespus de tristă. Am tuşit uşor, dar bărbatul din fotoliu n-a dat nici un semn că m-ar fi auzit. M-am apropiat, l-am atins, gândindu-mă că, poate, aţipise şi abia atunci mi-am dat seama că mă privea. De fapt, mă privea fără să mă vadă. "Iertaţi-mă că am dat buzna", am bâiguit. El mă fixa, în continuare, absent, cu nişte ochi îngrozitor de trişti, care m-au făcut să uit de orice teamă. Nu mai simţeam decât o imensă milă. "Cine sunteţi?" l-am întrebat, aproape în şoaptă, prevenitor. Uitându-se undeva dincolo de mine, mi-a zis: "Domnule, eu nu exist. Nu insistaţi". Când m-am trezit, mai aveam în urechi aceste vorbe."octavian paler - aventuri solitare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu