kevin carter - povestea unui idealist care credea ca fotografiile pot schimba lumea

Există la noi, de când cu moda aparatelor de fotografiat pentru fiecare buzunar, tineri care nu se mai mulţumesc să pozeze flori, peisaje, oameni la piaţă, bătrâni sau copii amărâţi, subiecte lesne de găsit, care oferă destul spectacol pentru a stârni mici aplauze pe la colţuri şi care vor să devină fotoreporteri de front. De cele mai multe ori, la baza acestei dorinţe stau mai degrabă visele de celebritate, nevoia de adrenalină sau de testare a unor aptitudini decât o cauză. Mulţi dintre ei însă nu au nicio idee despre dramele pe care le pot trăi, ascunşi, în aparenţă, după un aparat de fotografiat. Pentru că, acolo, la război, mai mult decât în orice alt loc, eşti pus în situaţia de a fi tu însuţi un câmp de bătălie pentru doi adversari teribili: omul şi fotograful. Şi este posibil să sfârşeşti precum Kevin Carter, —artistul fotograf cunoscut de o lume întreagă pentru imaginea în care o fetiţă din Sudan, înfometată, este pândită de un vultur, care o aşteaptă să moară, fotografie pentru care Carter a obţinut premiul Pulitzer, în 1994, cea mai înaltă distincţie pentru un fotograf — care la numai un an de la relizarea acestei fotografii şi la scurt timp după obţinerea premiului, se sinucide, gazându-se în propria maşina cu un furtun legat la eşapament, apăsat de o conştiinţă care-l face neom. Un destin fulminant, o poveste dură de viaţă a unui ziarist de război, a unui idealist care credea că fotografiile pot schimba lumea.

"La aproape 300 de metri de Ayod, am întâlnit-o pe micuţă. Era moartă de foame şi încerca să ajungă la centrul de alimentare. Era atât de slăbită că nu putea face mai mult de doi paşi fără să cadă pe spate. Căuta cu disperare să se protejeze de soarele care ardea, acoperindu-şi capul cu mâinile scheletice. La un moment dat, s-a ridicat cu greu în picioare pentru o nouă tentativă de a merge, gemând încetişor, cu vocea ascuţită. Bulversat, m-am retras în spatele muncii mele, fotografiindu-i mişcările dureroase. Dintr-o dată, micuţa a căzut şi s-a oprit cu faţa în praf. Câmpul meu vizual era cedat teleobiectivului, de aceea nu am observat zborul vulturilor care se apropiau, până ce unul dintre ei a intrat în cadru. Am declanşat, apoi am alungat pasărea cu o lovitură de picior. Totul urla în mine. Ajunsesem la unu sau doi kilometri de sat când am izbucnit în lacrimi."(K.Carter)